Dimineata

Dimineaţa soarele atârnă în colţ de fereastră,
în plăpând sforăit, în pas apăsat de lumină.
Dimineaţa vântul doarme cu obrazul îngropat
în frunze verzi şi iarbă umedă.
Dimineaţa ochiul minţii se zbate, rătăcind,
orb şi veşnic neîndestulat,
printre cântecele zmeului din cer.
Barca prin care se vede fundul lacului,
peştii, apa, copacii...
dimineaţa pălesc si se-afundă.
Greoi şi legănat, dimineaţa pasul doare
şi muzica din cotlon de vise
are rezonanţa de clopot.
Dimineaţa aerul inveleşte gânduri
şi îngroapă trupul în aşternuturi,
măsluieşte timpul şi
răsuflă doinele copilăriei.
Trupul se-ntinde dimineaţa
şi flutură odihna printre oase,
tremură lovit de timp
şi...dimineaţa a mai vestit
incă o dată o nouă zi.

16.08.2006

Bunicul

M-ai învaţat în tăcerea pădurilor
să-mi târşâi paşii pe asfalt.
Să mă scald în baie de soare
printre strugurii rotunzi ca buricele degetelor,
şi să acult prin pământ
versurile paşilor uzi de sudoare,
să sar apoi dintre roşii
şi să o sperii pe bunica.
Mi-ai arătat cu mâinile muncite
cum să mângâi botul uriaş al calului,
cum să hrănesc, înjurând,
grăsanii de porci din fundul curţii.
Mi-ai dovedit, bunicule,
că viaţa e a mea,
că un cotcodac nu înseamnă un ou,
că laptele se strică,
dar se face acru
şi dimineaţă te baţi cu pisica
pe paharul rotund şi alb.
M-ai pus să număr râmele
ieşind bezmetice din pământ, la sapă,
să ştiu exact câte zile de ploaie vor fi.
Şi la amiază,
după pepenele roşu scurgandu-se pe bărbie,
mi-ai explicat că burta vrea să doarmă,
şi îmi povesteai cu sforăituri
cum să pun capul pe pernă.
Brânza de oaie, călatoria spre câmp,
până la behăiturile leneşe,
printre câini uriaşi cu lătrat de bivol,
şi ciobanii cu vorbă grea:
-Ai venit, nea Ioane?
Lasă fata in căruţă
Că o halesc câinii.
Şi eu tremuram ca o vergea,
dar tu mă luai în braţe
şi mă duceai printre oi,
să ating mieii pufoşi ca apa,
şi eu râdeam cu gura până la urechi
şi mâncam brânză cu mămăligă.

Am călătorit, bunicule,
o nouă lume, vară după vară,
şi cu fiecare an trecut
lumea spunea că sunt aprigă ca tine,
că ştiu să-njur fermecător,
că mănânc brânză de oaie şi cu pepene,
că glumesc ca un om mare
şi dorm la oră exactă.

Acum mă fluieri din patul de spital
şi-mi faci cu ochiul:
c-am crescut şi că-s bună de măritat,
şi că dacă picioarele te-ar mai ţine
ai dansa ca un titirez la nuntă.
Ochii sunt aceiaşi,
albaştrii, cum am primit şi eu,
vii si jucauşi,
zâmbind şi glumind,
printre cearceafuri cu miros de spirt.
Acum, bunicule, învaţ să biciuiesc viaţa
şi să te păstrez în amintiri
mâncând pepene cu brânză.

 

21.07.2006

Sunt

Sunt ceea ce aştept
în oglinda nopţii.
Sunt sămânţă îngropată
într-un cer de pământ.
Sunt zi şi viitor
sunt orgoliul planetei.
Sunt speranţă şi rugăciune,
sunt ceea ce dărâm.
Sunt astazi şi mâine,
şi clipa de după clipă.
Sunt un cântec înghiţit
când mă-nec şi m-aplec
sub nisipul bronzat,
sunt şi soare şi pietre,
sunt şi-un val înspumat.
Sunt carne, minciună, păcat.
Sunt căldură, extaz,
sunt un rid pe obraz.
Sunt mereu si acum,
sunt un om
...oarecum...

20.07.2006

BMW G-Power G6 - La ce visează bărbaţii

Hmmm, mă întreb: oare are opţiuni de dotare şi un vagin...sau poate o pereche de sâni? E curios...barbaţii chiar la asta visează? Au trecut de visele nocturne cu Pamela Anderson sau altă măiastră pereche de sâni, ca să viseze la "capodopere de fier pe patru roţi"? Compară motorul V10 cu sânii Pamelei? Sau deja sânii noştri sunt comparaţi sau etichetaţi de categoriile de motoare: " ce sâni are asta(termenul de "sâni" fiind varianta mai soft)... v10, frate, sigur accelereaza în pat în 4.5 sec la sută". Caii putere unde să-i punem oare? La capacităţile noastre de a rezista în pat? Sau la lungimea picioarelor (musai pana în tavan)? Oare suntem îndeajuns de aerodinamice...fund, sâni, picioare, toate ajung la un cuplu maxim de 580 Nm la 6200 de rotaţii/minut?

Îmi este teamă să primesc sau să dau răspunsuri acestor întrebări. Cred ca m-aş speria. BMW-ul ăsta e mai presus de orice femeie. O spun eu, că sunt femeie, darămite un barbat. "Bestia" pe patru roţi se cumpăra ca să se facă rost de bestia pe 2 picioare cu care va împarţi patul. Oare să judecam gândirea comparativă şi cât se poate de simplistă a barbaţilor din acest punct de vedere? Poate e mai simplu şi mai acceptabil să ne catalogheze după viteză maxima, cai putere, acceleraţie, fibră de carbon şi jante decât după "fată cuminte, nu te atingi, frate, de ea, las-o", "e bună, dar nu ştie să dea din fund", "curvă de colecţie, merge". Poate e un limbaj specific masculilor, pe care ar trebui pur şi simplu să-l acceptăm.

Să sperăm că, totuşi, nu vom fi înlocuite de astfel de maşinării. Poate nu vor deveni atât de performante încât să gătească, să prezinte un pat cald când vine saracuţul de la muncă, să spele hainele şi să calce şi chiar să aibă în dotare o pereche de sâni şi un vagin (sau mai multe). Speranţa moare ultima!

 

 

04.07.2006

Sus

Nu am nici un motiv
sa ma aplec
si sa cant
daca eu nu am oase.
Nu reusesc
sa ma ridic,
chiar daca vocea
rezoneaza printre lacrimi.
Nu am nici o cauza
sa ma cobor
chiar cu o treapta prea jos,
daca norii ma adora.
Sunt deasupra
intre ceruri si opinci
de ingeri.
Sunt cazuta deja
din palma spatiului,
prea aproape de nori
si prea departe de cer.
Uneori ma prabusesc
sub forma de roua
pe gardenia de pe balcon
ca sa te pot privi.
Uneori ma asez
pe aripa unui gand
si te scot pe aleea
de stejari
ca sa pot ploua peste tine.
Nu am nici un motiv
sa cobor
fara sa pot ramane.
E mai usor
sa raman
fara sa cobor.
E mai usor
printre opinci de ingeri.
Deasupra norilor nu ploua.

 

 

19.06.2006

Pesta

Absurde comparatii de idei,
lungi schimonoseli de cuvinte,
ciudat se simt in ale lor piei
cavalerii necinstitei ginte.
Si vor tot ce nu au
...desi au tot.
Si se ascund
dupa-ale lor pacate
Ingeri negri,
fara ochi si fara minte!
Nu sunt decat ceea ce vor,
si-absurdul idealul lor
sa stea printre cei ce vor
un trist amor.
Si vocea, a muncii servitoare
o tin in lese de otel.
Amare sunete de miere,
absurde comparatii de idei.

 

28.03.2006

Glossa

Orice vezi si orice-auzi
E minciuna, tu nu crede,
Tu arata-le ca vezi,
De nu vor chiar ei a vede.
Tot ce n-ai si tot ce-i vrea
Vei avea de iti doresti.
Vesnicia-o vei avea
De adori si de iubesti.

Toate ce le vezi te dor,
Ce auzi ti-alunga somnul,
Vorbele le vezi prin zbor,
Printre lacrimi vezi si omul.
Si nu poti sa fugi de ei,
De-ai lor ochi atat de cruzi.
Tu nu crede la misei
Orice vezi si orice-auzi.

Azi te zbati prin negre ploi,
Mastile ti le arunci,
Vrei sa-i vezi si pe ei goi
Far'de rolurile-adanci.
Dupa-un nor de ei te-ascunde
De te vad, de vor sa cheme,
De i-auzi, de vor blesteme
E minciuna, tu nu crede.

Si prin praful unui vant
Inalta-ti privirea-nainte,
Pretuieste gandul sfant
De la dragul tau parinte.
Sa nu faci vreun prapad
Din zadarnice dovezi.
Ei se fac ca nu le vad.
Tu arata-le ca vezi.

Printre strasnice pacate
Tu fa-ti drumul drept mai sfant,
Ocoleste gropi sapate
Fiecare-i un mormant.
Masca tu n-o mai purta,
Fata ea ti-o schimba, crede,
Dovedeste clar aceasta,
De nu vor si ei a vede.

Te increde-n tine insuti,
Nu visa doar la naluci,
Tu vorbeste printre muti
Orbilor le-arata un' te duci.
Ca sa umble lasa-ti gandul
Si dorinta dup-o stea,
Ca sa ai pe larg pamantul
Tot ce n-ai si tot ce-i vrea.

Pas cu pas, vorba cu vorba,
Legile tu le invata
Fiecare cu-a lui tolba,
Fiecare cu-a lui fata.
Iar cand legile le-oi stii,
Fii tu insuti, cel ce esti,
Fericire si-n pustiu
Vei avea de iti doresti.

Si naluca din ochi verzi
O vei saruta pe frunte,
Printre lacrimi tu te pierzi,
Caci din dragoste sunt rupte.
Scrii cu sange poezia
Si adanc te-nfrupti din ea,
De-i cunoaste maiestria
Vesnicia-o vei avea.

Iar de prin cantec ratacesti,
Iubind mereu tot ce-i iubire,
In suflet sa te adancesti
Indragind tot ce-i simtire.
De platesti cu dragoste
Vei avea tot ce doresti,
Printre suflete pierdute,
De adori si de iubesti.

De adori si de iubesti
Vesnicia-o vei avea.
Vei avea de iti soresti
Tot ce n-ai si tot ce-i vrea.
De nu vor si ei a vede
Tu arata-le ca vezi.
E minciuna, tu nu crede,
Orice vezi si orice-auzi.

 

27.03.2006

Frunze

Deja cazuse prima frunza,
si cerul nu-si mai arata demult
a vesniciei sale muza.
Am zis ca nu-i nimic,
si ca ar trebui
sa mai astept un pic.
Frunza din nou a cazut,
soarele din nou a intristat
si...tu...mut
ai aparut.
Nu ne-am vorbit
si ne-am privit.
De-atunci multe frunze au cazut,
si tu
inca mai astepti
sa te sarut...

 

 

27.03.2006

Timp de numarat pe degete

Fiecare deget apasa
si doare.
Cu grija de a pluti
ascund estetic
carnuri si fermoare;
Ma dau prin vant
cu tac si tic
si nu mai spun nimic.
Fiecare deget doare,
umflat de la inchis sertare;
in ele cu fum
si scrum
ascund, in fiecare zi,
cate-o tigare.
Fiecare deget arde,
si lasa gaura
in limba patului.
Cu voce dura,
fiecare deget
urla...
satule
secunde sa mai numere.
Fiecare deget moare,
cand impozant,
strivind sertare,
ceasul de perete
striveste,
cate-un deget,
rand pe rand
si fiecare.

 

11.03.2006

Martienii

Am intampinat cu frustrare o pana de inspiratie. Aflata intre, in dreapta, drumul spre nemurire, in stanga, statia de tramvai, am pasit prevazatoare inainte. Desi aerul era tare si intepator, am simtit pamantul moale sub picioare si am pornit cu pasi temeinici pe o alee abia zarita de ochiul omenesc. Parcul se dovedea a fi o alta planeta, m-am prefacut ca sunt pe Marte si ametita de lipsa gravitatiei am salutat doi martieni. De ce le spun asa? Imi sunt prieteni de aproape noua ani, si parcul inghetat le aminteste de ziua de cristal in care s-au cunoscut acum noua ani. De atunci, in fiecare dimineata se indragostesc, pasind pe aleea abia vazuta de ochiul omenesc, noua ani, dimineata de dimineata, cuplul de martieni, pentru ca, v-ati dat seama singuri, astfel de dragoste e la fel de des intalnita ca si un extraterestru, isi retraiesc cu seninatate si pasiune fericirea.

Atunci am constatat cu zambet dulceag si sclipiri de ochelari ca planeta noastra adaposteste o alta planeta. Nu ascunsa. E o planeta locuita, populata, oricum ati vrea sa-i spunem, de indragostiti. Povestea, viata, iubirea lor, sunt atat de intense incat se desprind de spatiul pamantean si isi creeza un spatiu propriu, cu cer, cu soare, cu fluturasi si floricele, norisori si ursuleti de plus, bomboane de ciocolata si miere, lumanarele si versuri abia soptite.

Am pasit mai departe cu calcatura lipsita de gravitatie pe aleea abia vazuta de ochiul omenesc si, zburand, zambind, sclipind, m-am simtit martian. A fost momentul in care am privit, zgribulit, cu ochii ca cerul dimineata, sufletul meu ce astepta, zambind, sa-mi daruiasca un ursulet de plus. Sunt, de vreo cateva luni bune, un martian. Si planeta asta m-a uimit prin usurinta cu care starneste pofta de viata, pasiuni, zambete largi, sinceritate, incredere si … fericire.

Suntem rari si avem nevoie de suport. E o specie pe cale de disparitie, va asigur, nu e o gluma. Nimic pe aceasta planeta nu e fals, nu e premeditat, nesincer sau lipsit de pasiune. Chiar si un norisor, un vers sau o strangere de mana, aici pe planeta noastra, de pe planeta Pamant, din Calea Lactee, pot aduce, inevitabil, fericirea.

Provocare

M-am ratacit,
prin marea de lumini
si pielea arsa,
in carnea inimoasa
si moale,
in suflul aprig
incorect de rece
al zeului de pamant,
al zeului de apa,
de stejar si cant,
de minune si
albastru marunt.
Am dansat
si-am rascolit
roz si matlasat
un zbor ridicol
si grabit
catre mine.
Am mancat
cu foame de un an
aer de oras
cu fum si spuma
de inceput
si bruma…
Si am baut
cu sete de nou
un pahar
cu vin de-acolo,
ca macar
ca stiu
incotro sa ma duc.
Am adormit,
in sunete albastre
de galben aurit
si rosu inecat
in visuri.
Si m-am trezit,
in provocari
de sunet mut
si un nou inceput.

Arta de a te bucura cu adevarat

Interesant…s-a facut afara iarna…au inmugurit trotuarele de frig, tramvaiele se aud mai tare prin aerul inghetat si oameni imbujorati isi indreapta dorintele catre rosul vivace al Craciunului. S-a facut afara iarna, am inceput sa privim pe fereastra, cu nasul lipit, cu nesatioasa dorinta ca norii sa-si scuture parfumul peste orasul inghetat, si griul sa se transforme in alb, intunericul in lumina, cantecele in colinde, bucuria noastra in fericire.

…

Ca sa fac rabdarea mai putin dureroasa, am hotarat sa ies in aerul inghetat si sa ma plimb pana ce se scutura norii. Un munte, sau un urias imi oprea privirea. I-am facut cu mana, si a inceput si el sa fluture.Atunci mi-am dat seama ca era, de fapt un urias cu un tricou urias pe care scria ceva urias. Era prea departe ca sa pot deslusi ce anume. I-am zambit si mi-a zambit si el inapoi, cu un zambet urias.
-Hai vino cu mine…sa vezi, sa te bucuri si sa visam.
M-a cules in palma lui uriasa, m-a sarutat pe crestet, m-a asezat pe umarul lui si am pornit cu pasi de urias. M-am intins sa vad ce scrie pe tricoul lui, dar vantul ma impiedica si am ridicat privirea. Era extraordinar…orasul parea atat de mic…ca un glob de cristal, minunat invaluit in lumini, animat, indragostit de aerul din jur, proaspat si feroce in fantasticul lui. Am urcat pe cea mai inalta cladire, si vocea uriasului mi-a razbatut la urechi:
-Tine-te bine!
Mi-am infipt degetele in tricoul lui, si imediat am simtit cum vantul ma ridica si cum norii imi mangaie obrajii. Pentru moment mi-a fost teama sa deschid ochii. Nu mi-e frica de inaltimi, dar stiam ca inaltimea la care ma aflam era mult prea mult pentru mine. Un tunet mi-a zdrobit auzul. Mi-am facut curaj si am deschis ochii. Totul era alb si mirosea a turta dulce, un alb pufos, ca o blanita de iepure. Langa mine un picior de urias batea un ritm…Am ascultat cu atentie si am realizat ca se auzea o melodie, o colinda foarte draga mie. Uriasul fredona usor, in timp ce dintr-o palarie rosie uriasa un alt urias scotea bulgari imensi de gheata. Ii aseza pe un butoi mare, deasupra si caruia se afla o sita, apoi cu un ciocan de urias lovea bulgarii care treceau prin sita. Pentru moment nu am priceput ce se intampla. Atunci uriasul cu tricou a venit si mi-a explicat ca ei se ocupa de ninsoare. Au casa printre nori, colecteaza gheata, o maruntesc si o transforma in ninsoare. Am privit uimita in jurul meu, de pe umarul uriasului. Pe o intindere alba, imensa, vedeam cum uriasi vin incarcati cu palarii de gheata, iar altii, cu tunetele de ciocane farama gheata in ritmul colindei. Uriasul meu zambea cu gura pana la urechi:
- Noi impartim bucurie. Asa suntem rasplatiti. Bucuria oamenilor face sa cante colinda. Iar colinda ne bucura pe noi si ne da putere de munca.
Am batut fericita din palme. Ninsoarea intotdeauna a fost un prilej de bucurie, un prilej sa ma simt iar copil, lipsita de griji si mai usoara. Secretul ninsorii l-am descoperit. Am sarutat fiecare urias in parte si le-am multumit. Un tunet mi-a izbit din nou auzul. Am inchis ochii si cand i-am deschis globul de sticla se miscase, iar butoaiele pline de ninsoare se revarsasera peste oras. Am privit in jurul meu…totul raspandea bucurie in orasul acoperit de fulgii de zapada ai uriasilor. Uriasul mi-a facut cu ochiul si m-a asezat in mijlocul luminilor. Am privit atunci ce scrie pe tricoul lui: “Invata sa te bucuri cu adevarat!”. Si am invatat.
…

Bucuria produce alta bucurie si se transforma in fericire. Sa invatam sa ne bucuram, sa aducem ritm de colinda si ninsoare peste oras. Totul depinde de imaginatia noastra.

 

29.12.2005

Inca un an

Imi matur gandurile cu o lopata
Si pentru prima data
Nu sunt atat de grele.
Am incercat sa numar zilele traite
Intens si carnal,
Apoi sa numar zilele perfecte
Adorate,
Inclinate sprea dreapta,
Iubite de ochii parfumati
Cu albastru de cer,
Cu maini de piele,
Cu buze inrosite de dorinta
De farmecul unui pat imens.
Imi matur gandurile cu palma
Si pentru prima oara pot
Sa inteleg ca a imbatrani
Inseamna a ma apropia
A cuprinde si mai bine
Cu bratele, cu trupul si cu mintea
Fericirea…
Imi matur gandurile
Si-mi numar fericirea,
Inca un an,
Inca un an,
Si toata viata.
E prima zi din restul vietii mele,
Si asa banal cum suna
Ma indrept
Spre restul de fericire
Pe care parfumul de ochi albastri
Seducator,
Irevocabil
Si imens
Il matura,
Il strange
Si hraneste
Un suflet
Ce iubeste.

 

10.12.2005

Copacul

V-ati intrebat vreodata de ce ranim persoanele pe care le iubim cel mai mult? De ce dintr-un interes egoist si perfid, in incercarea noastra zaluda de a ne face simtita prezenta in vesnic neverosimila lume, ajung sa fie ranite persoanele pe care le iubim?

Am incercat deunazi sa gandesc cat mai clar si mai rational, cand unul din interesele mele egoiste a fost descoperit de suflet din sufletul meu, de persoana ce ma iubeste neconditionat si pe de-a intregul, de omul care m-a scos din cea mai innegurata si ploioasa viata a mea. Si mi-a schimbat-o; viata. Mi-a schimbat-o din pamant uscat, bolnav, in cel mai viguros si mai bogat copac. Mi-a dat alta viata in care m-am regasit pe de-a-ntregul. Si am luptat sa crestem copacul cat mai inalt, sa atinga norii, si stelele, si universul, si pe Dumnezeu, care sa ne binecuvanteze apoi pentru o viata care sa ne ofere ce e mai important pentru fericire: unul pentru celalalt. Numai ca am udat o data copacul cu o greseala, cand el era inca micut, si avea cateva frunze plapande. Greseala aceea l-a facut si mai puternic, pentru ca sufletul meu a descoperit-o si m-a oprit la timp pentru ca greseala sa nu se transforme din apa in otrava. Si de atunci a crescut puternic, pentru ca experienta i-a dat vigoare, sufletul meu s-a umplut de mult mai multa iubire. Pentru ca atunci am descoperit prioritatea sufletului meu bantuit: copacul sa ajunga la Dumnezeu.

Deunazi, ochii lui albastri ca cerul dimineata, au privit o crenguta rupta din copac. Era greseala mea. Ochii lui s-au intristat si s-au umezit de durere. Nu a vrut sa creada ca acea greseala a facut copacul cu adevarat sa creasca. Cerul de dimineata s-a innegurat si el a incetat sa mai ude copacul. Acum il ud numai eu, cu lacrimi, cu disperare, cu speranta ca sufletul lui atat de cald si bun, atat de luminos sa ma ierte.

Si ma intreb acum…oare nu eram sigura ca dragul nostru copac va creste? Ba da, eram sigura. Pentru ca am privit cerul, am vazut ochii lui si am stiu ca vreau sa ajunga acolo copacul nostru. Greseala am transformat-o in apa, si am udat acolo unde se uscase putin pamantul. Acum il ud numai eu. Picatura cu picatura. Vreau sa ingrop crenguta, insa m-am gandit mai bine, si cred ca am sa incerc sa o pun la loc. Pentru ca locul ei este in copac. Fara acea crenguta el nu ar fi crescut atat de mare. Si poate, pastrand copacul in viata, ochii lui ca cerul dimineata o vor privi vreodata, si nu se vor mai umezi de durere, pentru ca vor privi intreg copacul, nu numai crenguta. Poate…

21.09.2005

Conserva

Am adunat intr-un borcan de gem,
la conservat
din pomii mei din fiecare noapte
visele date la rabat.
Le-am asezat strategic si istet
mai intai primul
apoi urmatorul,
si apoi bicarbonat.
Le indesam incet
si foarte atent,
cand visul nataflet
isteric si pedant
imi urla intr-un tunet:
‘Ce faci? Vrei sa dispar?
Eu sunt un vis prea rar
sa ma arunci uitat
la conservat!
Eu sunt dorinta ta:
eu sunt cer dimineata
pamantul sub picioare
flori sa-ti inunde viata
si fiecare floare
o lacrima ce moare.
Sunt dorul tau de duca,
sunt patima de trup,
sunt setea de naluca
si viata sa o rup.
Sunt fiecare vorba
de o arunci pe foaie
si o-nfasori in tolba
sa o respiri siroaie.
Sunt suflul tau de tine,
sunt tu catre oricine.
Sunt plamadit din stele
ca sa te-neci in ele.’
Si am inchis borcanul
Cu un declic mortal.
Pe raft l-am asezat
Si printre becuri stinse
Usa pe loc am ferecat
La debaraua mea de vise.

 

 

11.03.2004

 

Ceasul

... prin ticait se scurge gandul ...

S-a miscat ceasul din perete...sau poate peretele. Ceasul probabil a stat pe loc, asa cum sta de vreo cateva zile. Nu ma judecati, am uitat sa-l intorc. Imi place ca a ramas oprit la 7. Si am preferat intotdeauna cifra 7 oricarei alte cifre. Daca eu vreau sa opresc timpul la 7, il opresc. Peretele n-are decat sa se miste. Nu-mi va misca timpul, ca doar e al meu.
Uneori ma incapatanez prea insistent sa opresc timpul. Dar nu dureaza decat vreo cateva ore sa-mi dau seama ca am nevoie de timp sa-mi cronometrez respiratia. Inventia asta m-a cam enervat de cum am invatat sa o descifrez. Cifrele imi masurau viata. Si parca, cand am citit pentru prima oara ceasul, am banuit ca la un moment dat se va opri si pentru mine. Si m-am prefacut ca-l pot opri cand vreau eu...asa..., sa se miste doar peretele, ca eu raman pe loc. Insist cu vehementa sa-l opresc si sa-l pornesc cand vreau eu. E dreptul meu, cand mi-e bine sa ma opresc si sa plutesc langa cifra 7.
Poate n-ar fi trebuit sa invat deloc sa citesc ceasul de pe perete. Uneori se incapataneaza sa nu se opreasca atunci cand vreau eu, si atunci sting lumina. Dar il aud, imi cresteaza auzul ticaind groaznic si trecand de cifra 7. Si atunci adorm...si ma trezesc din nou la cifra 7.

 

 

04.07.2005

PrimaVara

Culoarea albeste gandurile.Incearca doar sa-ti imaginezi culorile...sunt albe/negre...sau doar albe. Mi-am imaginat o cursa de soareci albi si i-am vazut in culori.
Am prevazut ca vremea frumoasa de afara o sa-mi coloreze hainele. Si m-am trezit cu vadita intentie de a ridica de pe birou numeroasele obiecte trantite parca sa-mi creeze o ameteala ca dupa o noapte intr-un club. Cred ca am prevazut ca vremea frumoasa de afara imi va dezactiva cu un declic si disconfortul creat de obiectele fuziunii dintre furia mea si nevoia de a trage cu sete dintr-o tigara. M-am prefacut ca nu bag in seama, desi le-am privit ostentativ cu coada ochiului. Ce mai conteaza???
A venit primavara, cu alaiul ei de flori, cu...soare cald si plangacios, cu cer luminat, cu indragostiti si cu nevoia mea de a stranuta. Ce mai conteaza???
A venit primavara. Plutesc...sau poate adorm sau poate soarele ma ameteste...sau poate m-m invartit prea mult in somn. Am visat ca era primavara si inotam intre doi pestisori aurii. Pentru prima oara nu m-am inecat si am avut certitudinea ca vor inflori copacii.
Cred ca am sa adun iluzoriile si maleficele obiecte creponate de pe birou...poate intra soarele sa-mi ude florile.

 

 

20.03.2005

De tine

Miroase a scrum,
a ploaie de fum,
a ochi de mar verde
si zambet...
se pierde,
in glob de sticla,
de cioburi si voci.
si muzica surda
ce-n maini te ridica.
Mi-e sete de crud,
de verde, de tine,
de sunetul ud,
de trup peste mine.
Mi-e sete de buze,
de lacrimi obtuze...
Vreau sa te beau
in globul de sticla
asa cum te vreau
in somn si in vise...


20.03.2005

Timp pierdut

Am coborat treptele seci, de piatra cenusie.Ploua o ploaie de dimineatza.In fundal, ca un inacadrament de sunete atmosferice, oamenii isi striga marfa in gura mare, o furtuna zgomotoasa de ceva ce se numeste muzica amestecata cu o matura de o vrajitoare. Si oameni, multi oameni.
Uite...un barbat cu ochii gri ca si caldaramul pe care il calc, un barbat in haine zdrentuite in ochii caruia se vede frumusetea maiestuoasa din tinerete...
- O mie de lei si pentru mine avetzi???
Il privesc nedumerita: oare chiar vrea sa-i dau doar o mie de lei? Ma caut in buzunar...o mie de lei am. Intind mana si ochii gri stralucesc...ma sperii si calc doi pasi inapoi. Simt caladaramul, oare s-a schimbat, nu mai este gri, e verde ca ochii lui acum? Prea tarziu, ma simt trasa pe trepte in jos, repede, de o mana incredibil de puternica pentru un om ce se hraneste cu o mie de lei. Ma opun, se intoarce si-mi zambeste:
-Ai incredere in mine!
Vocea...vocea e schimbata. Imi este atat de cunoscuta, oare unde am mai auzit-o? Cand dorm...
Nu-mi mai simt picioarele, alerg descumpanita de neputinta mea de a ma opune. Trenul de pamant trece fulgerator pe langa noi, parul imi acopera fata, nu mai vad...doar mana continua sa ma traga si picioarele mi se misca ca un dulce supliciu. Teama nu mai am...ce vrea de la mine?
Imi dau parul de pe fata. Ne-am oprit. Miroase a ars si e intuneric. Nu mai simt nici mana puternica. Bajabai neputincioasa prin intuneric. Incep sa regret ca nu am strigat dupa ajutor. As vrea sa strig, dar nu pot. Cuvintele par atat de grele, mi se inchid ochii...insusi intunericul devine greu. Mi se inmoaie picioarele...O lumina puternica ma izbeste:
-Hai, trebuie sa luam trenul, vine foarte rar...o data in viata.
-Ce tren? vad doar lumina.
-Nu trebuie sa-l pierdem, vine rar.
Iar mana puternica, ma apuca de umeri si ma impinge usor intr-un tren de pamant pictat de copii cu alb si galben pe geamuri.Ma asez pe obosita, ma dor picioarele, n-am mai alergat demult.
-Unde merge trenul? Ce statie?
-Statia unui timp pierdut.
Nu inteleg nimic. Sa nu ma fac de ras ma uit spre el...nu pare sa fie nebun, pare sa vorbeasca serios. Oare e adevarat ca nebunii sunt cei mai seriosi oameni?
-Atentie se inchid usile!
-De ce nu a spus ce statie urmeaza?
-Timpul nu vorbeste, timpul doar asculta.
Incep sa ma enervez. Ma foiesc pe scaun, si geamurile astea vopsite, nu vad nimic! Omul cu o mie de lei ma priveste bland.
-Ai ceva sa-i spui?
-Cui?
-Timpului.
-Ar trebui?
-Nu.
-Si atunci?
Nu-mi raspunde. Ii vad privirea coborata in pamant, ofteaza.
-Nici acum...
Oare ce vrea sa spuna? Ma oboseste. Mi se inchid ochii, picioarele sunt ingrozitor de grele, mainile imi atarna neputincioase.
-Nici acum...nici acum...nici acum...
-Atentie se inchid usile!
Tresar...iar?
-Urmeaza statia Timpuri Noi cu peronul pe partea stanga.
Ma ridic. Am adormit? Un copil plange. Prin lentile sunt masurata dezaprobator de un batran.
Trenul de pamant se opreste. Cobor. Oamenii se uita la mine ciudat. Urc treptele. Mi-e cald. Ce frumos: s-a oprit ploaia. Merg pe caldaram, e parca verde acum. Mi-e cald. Imi dau paltonul jos. Mi-e foarte cald. Trebuia sa ajung undeva. Am uitat unde. Cat o fi ceasul...E ora sase deja? Nu are cum...Ma uit pentru prima oara in jurul meu...parcul e verde, oamenii sunt imbracati lejer, cu maneca scurta. Ma uit pe cer, in aer, respir. E vara...sunt in palton...omul cu ochii gri...fularul...trenul...timp pierdut?

 

 

04.01.2005

Ceea ce sunt, am fost

Sunt ceea ce am vrut sa fiu
in pasiunea norului verde de apa ;
ma creez prin cuvinte proprii
si la figurat
sunt tainic infipta in groapa.
Ma vopsesc in dungi
si ma amestec printre pete…
Sunt dunga
de iris albastru
pe varful acoperit
straveziu
de ochiul meu.
Sunt o umbroasa naluca
de vointa,
de ploaie in pete
si somn in dungi.
Sunt un ecou de paun,
o stinghereala laptoasa
de copil nebun…
Sunt o sarbatoare de vata
ecleziastic ingropata
in coltul ferit de lumina
Al unui suflet tamponat
prin actiunea repetata
a cuvantului prostesc :
innebunesc…
Si ceea ce sunt
e ceea ce am vrut
sa fiu
cand m-am nascut
din oul de funda roz
captusit cu aripi
si acoperit de maini
cu degete
si unghii
si dorinta carnala
de-a sfasia…
Exact ceea ce sunt
am fost cand m-am primit
in lume
pe un nor verde de apa.
Exact ceea ce am fost
sunt.
Si sunt
pentru ca vreau sa am fost
si sa mai fiu…

31.12.2004

Astenie de Craciun

17 Decembrie 2004

‘Serios ? Tu chiar vorbesti serios ?’
Atunci vroiam sa-mi inchid blestematii de ochi si sa ma arunc cu capul inainte de la etajul inalt al cladirii verzi. Doar ca as fi facut o greseala imensa…poate dupa Craciun.
M-am saturat sa-mi tarsai pasii pe asfaltul tuturor culorilor, sa ma inghesui cu capul inainte in trenul de pamant si sa raspund cu acelasi stoicism nepasator acelorasi intrebari fara raspuns.
Pe geam e bruma unui inceput de iarna, se prelinge de cateva zile fara nici un rezultat. Ascult aceleasi versuri de cantec rapsodic si medicinal si ma gandesc la ce mi-a spus cineva deunazi : ‘Venele mele sunt fire si inima mi-e bec. Mi se lumineaza sufletul cand sunt conectat la o sursa de curent.’ Oare sursa de curent nu omoara pana la urma ? Sau acesta e si scopul ? Iubirea, de fapt, omoara sufletul…E un fel de extrema : acum sunt in al noualea cer…hmm…maine cad de acolo si mor…lipita pe asfaltul tuturor culorilor. Acelasi cineva mi-a spus ca sunt doua feluri de oameni : oameni-pisica si oameni-caine. Eu cred ca sunt un om-soarece. Stau ascunsa si rontai cu ochii mari in toate partile cate un suflet pe saptamana…sa-mi ajunga, sa-l repar pe al meu.. a inghetat si daca ma lovesc cu capul de vreun perete se sparge. Si sunt atat de multi pereti !!!

18 Decembrie 2004

Astazi e mai bine…am rontait un suflet. Era dulce-acrisor si avea ochi albastri. M-a tinut in brate toata noaptea. Sunt mai dezghetata, pentru cateva zile. Pot sa ma lovesc cu capul de pereti…
Calc cu mai multa incredere pe asfaltul tuturor culorilor si nici nu ma inghesui in trenul de pamant.

19 Decembrie 2004

 

Incep sa inghet…sufletul acrisor mi-a dat dureri de stomac. Poate e de vina si postul de Craciun, n-am putut sa-l rontai cu pofta.
Mai sunt cinci zile pana la Mos Craciun…poate vine si la mine…sa-mi repare internetul…ca imi facusem un obicei sa-mi iau suflete de mancare de acolo, mancam cate unul in fiecare seara. Acum sunt in post.

20 Decembrie 2004

Trece cam greu postul. Dar m-am obisnuit…si mi-am reparat singura internetul intr-un exces de zel, cand am dat cu piciorul peste un fir si mi s-a deschis o cutie cu un zambet pe ea de la un suflet pe care l-am mancat demult. Vroia sa-l mai mananc o data ca s-a regenerat. De ce nu ??? El e omul-caine fara purici…un labrador cu ochii blanzi care da tot timpul din coada si-mi scoate limba. Poate am sa ma abtin de data asta, ca doar sunt in post, si rar gasesti un om-caine .
In schimb m-a alergat un om-pisica o noapte intreaga in jurul unui copac cu flori roz, dupa ce am baut trei cafele cu mult lapte, in speranta ca le mai diminueaza efectul. Am incercat sa nu poftesc, macar atat…n-am reusit…incapatanat om-pisica. Prima oara cand m-am abtinut. Cred ca am sa reusesc sa-mi tin postul pana la capat. Sunt mandra de mine.

21 Decembrie 2004

Azi trebuie sa ma indrept iar catre seriozitatea verde, pe asfaltul tuturor culorilor, in trenul de pamant…Cred ca mai pe seara am sa ma hranesc cu sufletul omului-caine. Acum ma cheama asfaltul si vremea butucanoasa de afara. Trebuie sa ma ingrop in cumparaturi, ca vine Craciunul si nu mancam toti suflete.

Stop

Patima, ochi si suflet crud.
Pasi, ploaie si sunet surd.
Vreau sa declin,
sa cad,
sa fug.
Sa dor,
sa mor.
sa plec spre mine,
sa beau suspine
cu ceai de mac.
Sa tac.

05.04.2004

Rostul Meu

Ce inseamna o lacrima
pe un copac de ceara?
Ce inseamna un zambet
catre-un fir de ploaie rece?
Ce inseamna pielea uda
si un cuvant uscat?
Inseamna catre ceruri
albastru-ntunecat;
inseamna sa dobori
cu sange rece flori
si sa inchini paharul
in secunda-n care mori.
Ce inseamna sa vorbesti
cand toti nu te aud?
Ce inseamna sa gandesti
intr-un fruct prea crud?
Ce inseamna dimineata
cand noaptea te-a ucis?
Ce inseamna un fir de ata
de-n viata n-ai permis/
Inseamna ca ai plans
cand dansul e-n travaliu:
inseamna ca ai nins
cu ochii-n ochi de doliu;
inseamna c-ai iubit
c-un gest o-ntreaga lume;
inseamna sa auzi
ce vis de dor te cheama,
inseamna sa privesti
cum moartea te indeamna;
inseamna totul si nimic
intr-un cuvant prea mic,
prea greu ca sa incapa
si gandul sa priceapa.
Inseamna EU.

05.04.2004

VIS

Am dorit si legi nescrise,
si adanci si dalbe vise
ce furau in lunga noapte
flori si versuri printre soapte.
De m-ascund in cerul tau
ma cuprinzi ca un calau,
de mana-ti de foc ma prind
si ajung intr-un colind.
Ma fereci in lumea ta,
ca pe vanturi sa pot sta
si cu luna sa vorbesc
tot ce-i vag si nu-i lumesc;
si pe stele sa ma joc
si cu apa si cu foc,
ganduri sa tot impletesc
cu-acel joc copilaresc.
Din ochi negri ma adap,
calare pe-un cal in trap.
Ma ascund de fluturi verzi
dupa umbre de zapezi.
Tu ma duci prin seve rupte
si la zanele corupte,
ce atrag ingeri din cer
la pacat si la mister.
Si ma-nvalui in joc de soare
de lumina si-ncantare.
Ma indrepti spre negre plete
a padurilor cochete.
Pe flori de calc ma asezi
sa culeg si dulci dovezi
ca prin lumea ta plutesc.
Pot sa zbor si sa iubesc!
Nu mi-e frica nici sa mor
cand cu-aripi de ceara zbor
cu extazul lui Icar
catre soarele amar.
Dara lumea ta dispare,
printre zori si prin uitare,
si pe frunte ma saruti
cand imi spui ca ma astepti
sa urcam noapte de noapte
printre versuri dulci si soapte.

05.04.2004

De a Iubi

Curg. Ca un râu,
rostogolind timpul.
Ma-nvârt spre tine,
ochi de lut,
zambet de nori
si plamadit din stele.
Tresar,
te-aud,
te soptesc,
te vreau.
Ma-nchin
catre fior de luna,
de suflet,
de atins,
de trup,
de buze.
Nu vreau,
nu incetez,
nu plec,
aplec,
doar eu.
O linie ce uneste
pamantul cu luna,
luna cu stele,
stele cu tine,
tine cu mine.
O linie...
e de-ajuns
luna sa cada,
si tu sa pleci;
luna sa-adoarma
tu sa ineci,
amar de spuma
si cruda
sete
de mine.
Adorm,
sa curg
nu pot
sa mai.
Si tresarit
s-a dus
nu pot
de-ajuns.

 

 

11.03.2004

Jurnal ... fara tine

Vineri, 1 August 2003

Deja totul devine acru. Savoarea pasului pe nisip a pierit intr-un indepartat fundal. Nu te mai simt! Unde esti? Fara tine si soarele imi pare infricosator de inghetat. Unde esti? Fara lacrimi piere sufletul. Fara tine pier eu. Unde esti? Degetele tale nu-mi mai preseaza pielea, ochii tai nu-mi mai mangaie dureros carnea. Unde esti suflet incadrat de o inima roz din desene animate?
Calc prea des. Vinerea asta e inabusitoare. Drumul imi pare nesfarsit. Trenul parca nu mai are gara, oamenii tipa, rad haotic. Unde esti ? Acasa totul e alb, orbitor de alb si sec. Un fosnet stingher mi-aminteste de bucatica aceea mica cu urechiuse gri din sufletul tau. Mana mea o simte…pufoasa…as vrea sa fii langa mine sa ne bucuram amandoi de ochii negri si infiorator de “in suflet”, cum radeai tu.
Adorm sfasiata de mirosul asternutului alaturi de perspectiva unei zile incredibil de lungi.

Sambata, 2 August 2003

Poate ar trebui sa incep sa numar zilele. Deja asta a trecut. Am facut curat si totul miroase acum a alb. Am facut totul incet, poate cu speranta ca vei scoate capul de pe balcon, cu tigara neaprinsa in coltul gurii, zambind enervant de dulce: “N-ai de gand sa te grabesti? Stii ca nu-mi place sa fumez tigara singur.”
Acum balconul e gol si florile mele nu-si mai iau alinarea din vocea ta. Ma asez extenuata, privind la desenul animat cu inima roz pentru a nu stiu cata oara. Parca imi vorbeste isterizat de neputinta mea de a-l baga in seama. Totul a incremenit in asteptarea ta. Unde esti?

Duminica, 3 August 2003

Ma simt ca in cubul negru al lui Bacovia. Totul e moale, de catifea, comod…dar negru si limitat. Mi-e teama sa mai intreb unde esti, sa nu mi se raspunda, iar socul sa nu fie prea dureros, iar mintea si sufletul meu sa nu incremeneasca.
Suna intr-un cerc de sticla, telefonul. Mana, pana acum zacand inerta pe bratul fotoliului, ridica tacit telefonul. Ma privesc vorbind. Vocea ta pare a fi pe fundul oceanului, incerc sa dau de ea, s-o simt…Iti raspund, hipnotizata de miscarea sacadata a rotitei din acvariu. Nu pot sa-ti zic decat ca am facut curat. Te aud zambind si fara sa vreau zambesc si eu. Acum esti mai aproape. Adorm. Maine va trece mai repede.

Miercuri, 6 August 2003

Au trecut. Mijlocul saptamanii. Munca. Soare. Prea cald. Nu simt.
Unde esti?

Vineri, 9 August 2003

Am reusit sa ma trezesc cu zambetul pe buze…Totul e alb…Da…Stiu unde esti…Te-ai imbracat in alb si…nu te vad. Acum stiu unde esti.

Contopire

Forfot. Plans. Liniste.
Zgomot. Lacrimi. Pace.
Eu.Tu. Amandoi.
Mana ta, a mea, zambet.
Ochii tai, ai mei,
pasi deschisi catre lume.
Cer, luna, stele,
tipica poveste.
Atingeri, lumina,
trupuri goale,
noi.
Nume, pasiuni,
dorinte pacatoase.
Insiruire de simturi,
de randuri,
de degete
prelinse
peste obraji,
peste buze,
peste sani.
Fundal de piatra arsa,
de ruga dusa
peste asternuturi moi,
peste umeri goi.
Te simt in trup,
in minte,
in pasii de seara,
in coarda de chitara.
Te vreau,
te adorm
cu degete pe tampla,
cu ochii de frunza
cruda.
Si aer de mar proaspat,
avant spre efemer
miros de piele uda.
Esti cu mine,
in mine,
al meu.
Esti tot,
nimic,
esti o dorinta
pusa-n prag de seara
sub perna.

 

 

07.08.2003

Stiu

Am crezut ca cerul nu se naruie. Ca norii pot sa-mi spuna ce e in spatele lor. Ca urma rosie din gandul meu nu ninge.
Am crezut ca frunza cazuta pe fruntea, nasul apoi piciorul meu nu se opreste. Copacul nu plange.
Am crezut in galbenul lui Bacovia si-am plumbuit fiecare lacrima cu el. Casa mea nu e galbena.
Am crezut in hotarul mintii mele si-am incercat sa ma impiedic in el. Firul de par nu se rupe.
Am crezut in tarsaiala pasilor pe holul gol si sidefat. Bunicul meu nu aude.
Am crezut ca sunt naiva si increderea mea in versul soptit e nauca. Versul meu nu se pierde.
Am crezut in basme, in nemurire si dragoste nepamanteana. Nu sunt Ileana Cosanzeana.
Am crezut in tot ce e al meu si ma atinge. Cand dorm nu simt.
Am crezut in piatra, in apa si in foc, in sunet de sirena, in cantec de leagan firav. Copil nu mai sunt.
Am crezut in infinit, in matematici si in cifre. Viata nu se numara.
Am crezut ca graiul se transmite, si vad sa scriu in suflet nori. Acolo nu ploua.
Am crezut in nefiinta, ca sunt un fulg reincarnat in pasare, renascut in antilopa si dornic din copil sa fie om. Nu sunt nici om.
Am crezut in gize,in pasari, in cainele meu de-o schioapa. Ei nu ma aud.
Am crezut ca pot zbura in efemeritate. Nu m-am aruncat.
Am crezut ca pot sa cred.
Acum nu mai cred.
Acum stiu.

 

07.08.2003

Povestea gandului meu

Aplecat alene pe o frunza,
ametit si rupt de-ntreaga lume,
gandul meu rotund de pasiune
se saruta fermecat c-o muza.

Luminos si prea des clipocind
invartind pe firul lui de ata
un pupic mustind de viata
gandul meu gandeste adormind.

Se-nroseste-n vis de pasiune,
Se-nvarteste, se apleaca, fuge,
si, in pielea lui de mare rege,
uita ca exista prin minune.

Si, lovindu-se cu capul de un nor,
intrigat de luna si de stele,
gandul meu se leapada de piele,
zboara, fuge si dispare calator.

Dupa secole de chin si de uitare,
ma aplec spre frunza si, Minune!
gandul meu rotund de pasiune
ma priveste fericit si... moare.

 

10.07.2003

Fir intins

Nici nu stiam
cum sa ma rog
la cer,
la ochii de artar
ai lumii alb hotar.
Nici nu credeam
sa invat
cum norii suspina,
de ce-i luna plina,
si care e dorinta soarelui.
Nici nu doream
sa stiu
cum se nasc monstrii
prin vocea ratiunii
si de ce,
o data un gand nascut
nu mai moare.
Nici nu m-am nascut
sa intreb
sau sa aflu
de ce traiesc.
Nici n-am sa mor
descoperind
ca drumul meu spre iad
a fost intentionat.
M-am nascut
si-am sa mor.
Atat.

(29.07.2003)

Nu pot, nu sper, nu cant

Nu pot,
desi n-am incercat.
Nu vreau sa pot,
sa zac,
sa, plin de eu,
un vas de lut
sa sparg.
Nu sper,
desi nici n-am visat
sa pot sa sparg
urechea de arţar
a nordului polar.
Nu cant,
chiar de ochi in ochi
imi suna,
dintre toate
corzi de-albastra strună.
Nu cant
vesnice arcade de visini,
plecate-n raze,
pe un nor,
legate de-un cuvant usor.
Nu sper,
nu sunt nici cer,
nici chin,
nici eu.
Nu vreau sa pot
cand ma privesc
uitarea s-o citesc,
s-o ard,
s-o cant,
si sa o sper,
sa o inot...
Desi n-am incercat,
nu pot.

 

(09.07.2003)

Fir de zece

Pleata despletita-n patru,
fir de ace,
fir de mac,
si un sunet prea sarac
sa imite-un dulce glas
dintr-un zece ce-a ramas
sa il dau
ca sa-l primesti...
sa il vreau
cand il doresti...
Fir de munte,
de bumbac
de linistea mea
in frac,
in costum de arlechin
sa te doara
cand nu vin
spre o ora de un fir
de o ata,
de-un martir
de un zece ce-a ramas
spre un mult prea scurt popas.
Fir de vorbe,
fir de draci
de furia a ce faci,
de pacatul unui zece
catre trupul ce prea trece.
Fir de zece?
Fir de vorbe?
Fir de timp,
de anotimp,
sa te pleci,
sa te apleci
catre zece, catre noua,
poate catre amandoua...

 

(07.08.2003)