Bunicul

M-ai învaţat în tăcerea pădurilor
să-mi târşâi paşii pe asfalt.
Să mă scald în baie de soare
printre strugurii rotunzi ca buricele degetelor,
şi să acult prin pământ
versurile paşilor uzi de sudoare,
să sar apoi dintre roşii
şi să o sperii pe bunica.
Mi-ai arătat cu mâinile muncite
cum să mângâi botul uriaş al calului,
cum să hrănesc, înjurând,
grăsanii de porci din fundul curţii.
Mi-ai dovedit, bunicule,
că viaţa e a mea,
că un cotcodac nu înseamnă un ou,
că laptele se strică,
dar se face acru
şi dimineaţă te baţi cu pisica
pe paharul rotund şi alb.
M-ai pus să număr râmele
ieşind bezmetice din pământ, la sapă,
să ştiu exact câte zile de ploaie vor fi.
Şi la amiază,
după pepenele roşu scurgandu-se pe bărbie,
mi-ai explicat că burta vrea să doarmă,
şi îmi povesteai cu sforăituri
cum să pun capul pe pernă.
Brânza de oaie, călatoria spre câmp,
până la behăiturile leneşe,
printre câini uriaşi cu lătrat de bivol,
şi ciobanii cu vorbă grea:
-Ai venit, nea Ioane?
Lasă fata in căruţă
Că o halesc câinii.
Şi eu tremuram ca o vergea,
dar tu mă luai în braţe
şi mă duceai printre oi,
să ating mieii pufoşi ca apa,
şi eu râdeam cu gura până la urechi
şi mâncam brânză cu mămăligă.

Am călătorit, bunicule,
o nouă lume, vară după vară,
şi cu fiecare an trecut
lumea spunea că sunt aprigă ca tine,
că ştiu să-njur fermecător,
că mănânc brânză de oaie şi cu pepene,
că glumesc ca un om mare
şi dorm la oră exactă.

Acum mă fluieri din patul de spital
şi-mi faci cu ochiul:
c-am crescut şi că-s bună de măritat,
şi că dacă picioarele te-ar mai ţine
ai dansa ca un titirez la nuntă.
Ochii sunt aceiaşi,
albaştrii, cum am primit şi eu,
vii si jucauşi,
zâmbind şi glumind,
printre cearceafuri cu miros de spirt.
Acum, bunicule, învaţ să biciuiesc viaţa
şi să te păstrez în amintiri
mâncând pepene cu brânză.

 

21.07.2006